Ador să merg, mult, continuu, spre neştire. Cotesc la stînga şi la dreapta, străbătînd străzi pe care ochii mei le zăresc pentru prima dată. Seara, cînd luminile felinarelor cuceresc străzile, paşii mei tind spre infinit, aş merge o veşnicie prin această perfecţiune. Venerez noaptea, atunci cînd în întuneric pătrund stelele, luminile, săruturile. Pîndesc o dorinţă, precum pisica pîndeşte şoarecele, aspir să-mi petrec o noapte precum îşi doreşte sufletul meu. M-aş urca într-un transport public cu ochii închişi, şi aş pleca, aş pleca în neştire. La staţia terminus, aş urca în alt transport, şi în aşa mod aş face eştafete din neştire spre neştire, conduse de lumina felinarelor. Însă va apărea un moment cînd totul adoarme, şi atunci, aş merge cu spiritul inconştient, fără frică, fără gîndul ca cineva îşi face griji, fără o oarecare responsabilitate ca trăiesc. Da, eu nu aş trăi, dar aş pătrunde într-o moarte spirituală, acolo unde ar exista doar beculeţe mici, aurii. Idee nu am cînd această dorinţă va deveni realitate, însă sunt ferm convinsă că în acea noaptea sufletul meu se va renaşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu