Staţia neştire

Ador să merg, mult, continuu, spre neştire. Cotesc la stînga şi la dreapta, străbătînd străzi  pe care ochii mei le zăresc pentru prima dată. Seara, cînd luminile felinarelor cuceresc străzile, paşii mei tind spre infinit, aş merge o veşnicie prin această perfecţiune. Venerez noaptea, atunci cînd în întuneric pătrund stelele, luminile, săruturile. Pîndesc o dorinţă, precum pisica  pîndeşte şoarecele, aspir să-mi petrec o noapte precum îşi doreşte sufletul meu. M-aş urca într-un transport public cu ochii închişi, şi aş pleca, aş pleca în neştire. La staţia terminus, aş urca în alt transport, şi în aşa mod aş face eştafete din neştire spre neştire, conduse de lumina felinarelor.  Însă va apărea un moment cînd totul adoarme, şi atunci, aş merge cu spiritul inconştient, fără frică, fără gîndul ca cineva îşi face griji, fără o oarecare responsabilitate ca trăiesc. Da, eu nu aş trăi, dar aş pătrunde într-o moarte spirituală, acolo unde ar exista doar beculeţe mici, aurii. Idee nu am cînd această dorinţă va deveni realitate, însă sunt ferm convinsă că în acea noaptea sufletul meu se va renaşte.

Macrocosmul nostru

Mănînc din singurătate chiar şi cînd simt răsuflarea omului pe spate. Singurătatea e desertul meu preferat. Dacă nu mănînc cel puţin o oră pe zi din el, invazia nervilor mă acaparează. Nu are aspect, gust, miros, are plăcere, plăcerea în care imaginaţia mea înoată nemărginit. Patima faţă de singurătate am căpătat-o din firava copilărie. Ea a fost acea care m-a legănat, îmi citea poveşti şi mă îmbrăţişa înainte de culcare. Degetele mi se încleştau în ale ei, iar corpul amorţea în fiori. Cîndva îmi petreceam cu ea cîte zece ore pe zi, la prezent cu greu culeg o oră. Atunci existam doar eu şi ea. Nu exista om. Acum există totul, dar ea e pe cale de dispariţie. Eu am crescut în singurătate, în macrocosmul nostru, şi nu vreau, chiar nu vreau să încep să trăiesc în universul vostru!
           ~Eu nu cer să fiu înţeleasă, eu cer să fiu din nou alungată în singurătate.~

Mă vînd unor ochi străini

Dacă ar şti cineva cît de greu îmi este să postez ceea ce simt, cît de greu îmi este să transform gunoiul din minte în cuvinte. Mă iau însuşi pe mine şi mă vînd unor ochi străini, îmi vînd gîndurile şi sentimentele, le vînd în schimbul a  3 minute din viaţa voastră, minute în care călătoriţi prin mine.                                               Cum arăt eu în culori şi-n forme? Sunt o casă, simplă, bătrînească, construită cu zeci de ani în urmă, înăuntrul căreia este o sobă, iar de-a lungul peretelui din faţă  este o prispă. O  casă cu două cameri şi un coridor îngust. Sunetul vocii copilăreşti arsuzeşte pereţii. Roua de pe tălpile inocente îmbată podeaua din lemn. Aprentele lăsate pe sobă reprezintă o adevărată capodoperă, iar  privirea furată de lumina lumînării înebuneşte cu desăvîrşire cerul înstelat. Eu sunt casa bătrînească a bunicilor mei,e u sunt ~trecutul~. Culoarea mea este alb-negru. Niciodată nu voi mai păşi pragul acelei căsi, nimeni nu-l va mai păşi, rezultă că  nu voi mai fi vizitată de nimeni. Sunt crescută drept o plantă în pereţii acelui trecut, sunt uitată în el.
Toţi suntem formaţi  dintr-un număr variabil de oase de mărimi diferite, fuzionate şi individuale, sprijinite şi completate de ligamente, tendoane, muşchi şi cartilaje, însă substanţa din care este compus osul diferă la fiecare în parte.