Mănînc din singurătate chiar şi cînd simt răsuflarea omului pe spate. Singurătatea e desertul meu preferat. Dacă nu mănînc cel puţin o oră pe zi din el, invazia nervilor mă acaparează. Nu are aspect, gust, miros, are plăcere, plăcerea în care imaginaţia mea înoată nemărginit. Patima faţă de singurătate am căpătat-o din firava copilărie. Ea a fost acea care m-a legănat, îmi citea poveşti şi mă îmbrăţişa înainte de culcare. Degetele mi se încleştau în ale ei, iar corpul amorţea în fiori. Cîndva îmi petreceam cu ea cîte zece ore pe zi, la prezent cu greu culeg o oră. Atunci existam doar eu şi ea. Nu exista om. Acum există totul, dar ea e pe cale de dispariţie. Eu am crescut în singurătate, în macrocosmul nostru, şi nu vreau, chiar nu vreau să încep să trăiesc în universul vostru!
~Eu nu cer să fiu înţeleasă, eu cer să fiu din nou alungată în singurătate.~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu