25.12.2012

Sunt o introvertită, şi realizez pe zi ce trece că obsesia faţă de propriile trăiri interioare se transformă într-o manie, o boala patologică care într-un moment ajunge la punctul culminant sub denumirea "nul". Nimic - acesta este numele meu, nimic - aceasta sunt eu. Dragostea mea este inutilă, o cîrpă care e numai bună de aruncat în umbra neştirii. Realizez că îi iubesc mirosul, vocea, aspectul. Eu nu iubesc uun bărbat! Eu iubesc o carte, şi am să mă căiesc o  veşnicie din motivul timpului de care nu dispun, din motivul că nu am posibilitatea să iubesc deschis. Cît  de tare doresc să scriu, să scriu, să scriu, dar  totul ferbe în mine o dată ce realizez că sunt nevoită să mă îngrop nemilos în cifre. Viitorul pe care sunt nevoită sa mi-l aleg dintr-un punct raşional se echivalează cu o cărare spre cimitir. Cred că m-am născut în secolul prostiei, secol în care sunt nevoită să aţipesc în lacrimi, secol în care înfăţişarea şi banul sunt pe primul loc.  ~P R O S T I E~ . M-am obosit să aud sfaturi ce ţin de înfăţişarea mea, m-am săturat! Am obosit să urmăresc întrecerea pentru bani. Uneori am impresia că am să ţip cu voce tare ÎNCETAŢI. S-a constatat că în prezent sufletul nu e nimic, cine tinde să îşi perfecţioneze eul interior? "Proştii" care nu înţeleg nimic în frumuseţea exterioară. Iar eu? Ce pot eu să fac în acest secol? Să devin nulitate, ca şi restul, sau... sau să trimit la dracu cîteva miliarde de degradaţi, să trimit la dracu principiile secolului 21 şi să mă îndrept spre beatitudinea interioară, să scriu. Cît de tare doresc să procedez în felul următor, cît de tare, dar din motivul că nu pot, eu devin cea mai mare n u l i t a t e.