Mă întreb

Mă întreb, adesea, cum niște brațe străine mi-au furat parfumul de pe pielea ta? Cum, acei ochi străini, au șters din memoria ta, a mea privire. Mai ții minte? O privire în care se zărește un haos, un infern, un întreg. Cum oare toate vocile care au urmat după a mea, au avut puterea să facă praf și cenușă cuvintele mele. Cum? Dar chipul meu? Ți-l mai amintești? sau deja și el a devenit ceva necunoscut, lipsit de "drag".
Îmi plăcea să te simt, aproape, mai aproape, dar totuși  mereu departe, poate lîngă altcineva, nu lîngă mine. Cum oare sentimentele devin doar un joc neetic?

Nicicum. Asta se numește viață. Asta se numește om.

Jurnalul Annei Frank

" Este întradevăr o calitate faptul că nu mă las influețată? Este bine că urmez aproape exclusiv calea dictată de propria-mi conștiință?
  Sincer vorbind, nu pot să-mi imaginez prea bine cum poate cineva să spună "Sunt slab" și să continue să rămînă slab. Păi dacă știi asta, de ce nu reacționezi, de ce nu-ți formezi caracterul? Răspunsul a fost: " Pentru că așa e mult mai comod!" Răspunsul ăsta m-a cam descurajat. Comod? Este o viață de lenevie și minciună neapărat o viață comodă? O, nu, asta nu poate fi adevărat, nu se poate să te lași sedus așa de ușor de comoditate și de ... bani."

"Noi toți trăim, dar nu știm de ce și pentru ce, trăim aspirînd la fericire, trăim toți diferit și totuși la fel. Noi am fost educați  într-un mediu bun, putem să învățăm, avem posibilitatea să realizăm ceva, avem multe motive să sperăm într-un viitor fericit, dar... trebuie să-l merităm. Și asta-i ceva ce nu se obține niciodată cu ușurință. Să meriți fericirea înseamnă să muncești pentru ea și să faci bine, nu să faci speculă și să fii leneș. Lenevia poate să pară atrăgătoare, munca oferă satisfacție."

"Dar vreau să ajung mai departe, nu-mi pot închipui o viață ca a tuturor celorlalte femei care își văd de treaba lor și mai tîrziu sunt uitate. Trebuie să am un lucru căruia să mă pot dedica, pe lîngă soț și copii! O, da, nu vreau să fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă sau plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit! Și de aceea îi sunt atît de recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a dat la naștere posibilitatea de a mă dezvolta și de a scrie, deci de a exprima tot ce este în mine!"

   Mai sus am selectat niște secvențe în care mă regăsesc pe mine, modul meu de a gîndi și de a trăi. Sunt niște secvențe extrase din "Jurnalul Annei Frank", o carte pe care am parcurs-o extrem de mult timp, practic o lună de zile, și nu din motiv că e mare ca volum, sau din motiv că eu i-am acordat puțin timp, dar e din motiv că această scriitoare, a reușit cu ajutoul unor rînduri să mă arunce într-o prăpastie adîncă sub numele "Eu".
 
 

Mai bună, mai frumoasă, mai inteligentă

Astăzi m-am trezit cu dorința de a fi mai frumoasă, mai bună, mai inteligentă, ..., pentru El. Poate părea cam obscură această idee, de a dori să fii mai ... de dragul altui om, însă, consider că orice femeie ce iubește are asemenea dorințe (nu sunt îndrăgostită, dar uite că vreau!).
  Din moment ce am realizat că sunt mîncată din ce în ce mai mult de această bizară și neașteptată necesitate, am început să îmi pun sute și mii de întrebări, după care fără o mică ezitare am inițiat și să scriu.
  Sunt o femeie ce dorește să fie femeie. De unde și pînă unde am ajuns într-un final la aceste cuvinte? Habar nu am, dar uite că am ajuns.
  Nu am început să mă întreb cine e acel El, pe care nici nu îl cunosc, dar mă întrebam cum aș putea fi mai.., ce în general reprezintă pentru mine "mai frumoasă, mai bună, mai inteligentă".
 Doresc să fiu mai frumoasă, dar nu doar la chip. Îmi doresc să fiu cea  ce emană această frumusețe prin cuvinte, atitudine, fapte și creație. O frumusețe ce pentru unii e doar o figură trecătoare, iar pentru alții un parfum unic. O femeie ce la prima vedere nu are nimic deosebit, însă absența ei reprezintă un adevărat gol pentu mulți, de parcă ar fi dispărut toate florile din lume. Simplitate construită din gingășie și tandrețe, înțelegere și respect, credință și păcat.
  Dar bunătatea? Ceva ce descrie un suflet lipsit de cusur, care luptă pentru fericire și împlinire. La drept vorbind, bunătate mi se asociază cu mîngîierile dăruite de o femeie unui copil, cu sărutul dulce pe frunte oferit de femeie pentru părinte, cu privirea înduioșătoare a femeiei către un animăluț.
  Inteligența, deși e amplasată pe al 3-lea loc, cred totuși că e cea mai subtilă trăsătură a oricărei femei. Nu, nu presupun prin inteligență lecturarea multor cărți sau succese remarcabile la învățătură, pentru mine inteligența reprezintă o artă de a înțelege de ce anume are nevoie un bărbat și un copil, de a putea face fericiți cei mai scumpi oameni, și de a nu pierde speranța, puterea, voința.
  În final am înțeles că pur și simplu vreau să fiu o femeie, o femeie în toată firea, pentru că tot ce am scris mai sus este doar o descriere a acestei femei. Frumos e să fii femeie. Dar cine totuși e acel El, aceasta nici acum nu știu. Este un cineva care face parte din mine.
El = Eu. Deci, rezultă, ca vreau să fiu mai... nu pentru cineva, nici chiar nu doar pentru mine, vreau să fiu mai... pentru ceva, pentru un tot întreg.

Bărbații

În ultima perioadă dau des peste cărți sau articole ce descriu femeia. Stau față în față cu diverse opinii, cu unele sunt totalmente de acord, iar altele mi se par absurde, totuși, am decis să scriu astăzi și cîte ceva despre bărbați.
  Sinceră să fiu, nu pot afirma că cunosc bărbații, însă persistă la ei unele fapte, ce mă impun uneori să cred că adevăratul bărbat e pe cale de dispariție.
  Presupun că orice femeie va fi de acord cu ideea că barbații sunt niște copilași cu o înfățisare mai brutală, care nu acceptă în ruptul capului critica, adoră să fie lăudați, și își apără cum pot propria libertate.
  Ei bine, pe lîngă toate acestea, unii bărbați  sunt niște lași înăscuți, pardon, Lași.  Am ajuns la această concluzie după ce am fost martoră la un fel de demonstrație a acestei lașități, și mă durea sufletul, căci pentru mine doar însuși lexemul "bărbat" îmi amintea despre demnitate, cîndva... cîndva demult. Pot enumera o listă întreagă a trăsăturilor ce definesc pe unii bărbați drept niște lași: mint, nu își țin cuvîntul, sunt infideli, cred că doar ei au dreptate, dau dovada de agresiune la auzul unei critici, folosesc femeia ce il iubeste, etc., etc.
  Dar,... mereu persistă un dar, și vreau cît mai repede să îl utilizez în cazul de față, din motiv că Lașii nu merită să le dedici multe cuvinte, inclusiv și timp, iar despre barbații adevărați chiar vreau să vorbesc.   Întradevăr în acestă lume există și barbat fără cusur ( să presupunem că mai închidem cîte un ochi la micile neajunsuri), privirea căruia te înebunește instantaneu, iar modul de a se comporta, și modul în care tratează o femeie, merită toată admirația femenină.
  Este un bărbat care cunoaște bine ce dorește de la viață, de la o femeie.. Un bărbat ce nu își permite să neglijeze cuvîntul pe care la rostit, barbat lipsit de fățărnicie și dispreț. Un adevărat ocrotitor al genului femenin și al copiilor (căci îndrăgește copiii la nebunie). Este un bărbat căruia nu îi e rușine să  scoată la iveală faptul că poate fi și slab în momentele critice, care nu pleacă în sine, dar își găsește liniștea în brațele femeiei ce îl iubește, stimează, încurajează... el cunoaște să prețuiască această femeie, cunoaște cum e să o iubești, cum e să o stimezi.
  Consider că multe dintre noi, femeile, au fost înebunite de un bărbat anumit, unele de unul dintre Lași, altele de unul dintre puținii bărbați adevărați, și, din păcate, multele dintre noi am ajuns într-un anumit moment față în față cu crudul adevăr: că bărbatul nostru este un Laș. Care e motivul acestei orbiri? Simplu. Iubirea îi conferă femeiei iluzia că bărbatul ei se amplasează în fruntea topului. Întratît e de puternică această iluzie femenină, încît însuși bărbații încep să creada în ea.

Mi-i dor de Casă, de acele braţe puternice...

 Eu vreau Acasă. Doresc să fiu îmbrăţişată de El, şi să mă simt Acasă. Mi-i dor, un dor cumplit ce mă roade fără milă. Mi-i dor de Casă, de acele braţe puternice şi dulci.
 Am uitat cum e atunci cînd cineva crede ireproşabil în tine, cum orice încercare şi gînd este încurajat de o sinceritate fără de margini.
 Am uitat cum e să te trezeşti cu zîmbetul pe buze, şi să te bucuri de o nouă zi, doar din motiv că vei comunica cu El.
  Am uitat cum e să te uiţi mereu la oră, să aştepţi cu sufletul la gură clipa cînd te vei vedea cu El.
  Am uitat cum e atunci cînd aştepţi nişte cuvinte dragi, şi cum te bucuri atunci cînd le auzi.
  Am uitat cum e să stau în tăcere alături de El, să-l admir.
  Am uitat cum e să-mi fag griji dacă totul e în regulă, dacă nu este trist sau cumva demoralizat.
  Am uitat cum e să încurajez din tot dinadinsul, cum e să cred în Cineva mai mult ca în mine.
  Am uitat cum e să fiu drăguţă.
  Am uitat cum să îi spun noapte bună, şi am uitat cît de dulce sună al lui  "Noapte bună".
  Am uitat cum e atunci cînd e aproape.
  Am uitat vocea lui,privirea, zîmbetul. Cum am putut?!
  Dar nu am uitat cum îi sunt braţele, cum mă simţeam atît de bine în ele, cum trăiam, speram.... Cum iubeam.
 

Duc lipsa Lui, duc lipsa la tot, şi simt că mă pierd în acest neajuns... Eu vreau Acasă. Duceţi-mă cineva Acasă.Măcar pe un minut.

Mărturie

După mai multe stări echivoce, am ajuns într-un final şi la răspunsul de la întrebarea "De ce am eu nevoie la moment?". Păi, am nevoie de libertate, de o totală libertate, în continuare. De ce am spus în continuare"? Explic.

Sunt acea persoană care o lungă perioadă de timp m-am luptat pentru a-l găsi pe acel Cineva, iar micile încercări erau nişte începuturi urmate brusc de sfîrşit. Nu ma durut asemenea cum credeau unii, sau cum doream eu ca ei să creadă. Nu ma durut din motiv că sunt acea egoistă, care nu prea are plăcerea să se dăruiască, cel puţin nu acum. Nu doresc să îmi dăruiesc nici adevărata personalitate (credeţi-mă că ştiu să port o mască şi că oamenii habar nu au cine defapt sunt) , nu doresc să dăruiesc timpul meu personal, pe care ca o zgîrcită încerc să îl păstrez doar pentru mine, şi nici nu doresc să îmi schimb graficul doar de dragul unei persoane. Asta e. Nu doresc.Deja îmi curge prin vene ideea că  i'm not ready for a relationship.

  M-am deprins să fiu singură, să contez doar pe mine atunci cînd îmi este greu, să privesc băieţii necunoscuţi în ochi, să caut oameni noi, să comunic liber cu oricine doresc şi oricînd doresc, să stau în casă cu săptămînile(dacă îmi doresc), să îmi dau explicaţii doar mie, să am obligaţiuni doar faţă de mine şi să ofer o bună parte din sentimente, tot mie. Egoism.
  Şi aşa cum ani de rînd am dus cam acelaşi mod de viaţă, şi încercările mă opreau tot la ideea că mai bine e singură, am înţeles că independeţa(altfel nu ştiu cum să numesc asta) mi se potriveşte mai bine ca o relaţie. Aceast mod de trai, această deprindere, a ajuns deja un prezent, o realitate, o parte din mine.
 Da, sunt momente cînd mă trezesc într-o cumplită durere, atunci cînd doresc să simt pe cineva alături, însă de regulă acestea sunt de scurtă durată, şi după atîţea ani de lipsă a acestui Cineva, am învăţat să trăiesc şi fără asemenea necesităţi.
 Acum, unii din voi mă vor compătimi, alţii mă vor invidia, pentru cineva voi deveni un nou subiect de discuţie sau poate voi fi tratată cu indiferenţă. Nu ştiu. Ceea ce ştiu, e faptul că mă simt împlinită, iubită (are cine), fericită... iar asta contează cel mai mult. Nu?

Şi într-un final oboseşti...

Şi într-un final oboseşti.
Oboseşti de dimineţile nedormite.
Oboseşti de ceaiul fără de zahăr.
Oboseşti de speranţe, planuri, gînduri, cuvinte, dialoguri...
Oboseşti de oameni şi de întrebările lor stupide.
Oboseşti de invitaţiile în oraş în fiecare weekend.
Oboseşti de obligaţiuni şi probleme.
Oboseşti de răceala ce ai impresia că nu mai are capăt.
Oboseşti de feţele mîhnite ale trecătorilor şi de hainele lor lipsite de culoare.

Oboseşti de glod, vînt, frig, copaci goi şi încălţăminte murdară.
Oboseşti de matematică.
Oboseşti de făţărnicia oamenilor şi de replicile spuse nu la timpul potrivit.
Oboseşti de cărţile necitite.
Oboseşti de faptul că nu recunoşti că îţi este dor.
Oboseşti de golul provocat de unii, şi de cei ce încearcă inutil să umple acest gol.
Oboseşti de dorinţa de a îmbrăţişa pe acel cineva, cît mai curînd posibil(pare că niciodată).
Oboseşti de stările în care nu ai dispoziţie.
Oboseşti de oamenii ce nu te înţeleg, deşi le explici totul ca la proşti.
Oboseşti să judeci şi să fii judecat.
Oboseşti să depui suflet în tot.
Oboseşti de filme şi muzică, de zgomot.
Oboseşti să iubeşti necondiţionat aceiaşi persoană, şi să taci despre asta.
Oboseşti să pui întrebări şi să aştepţi răspunsuri( pare că nu există).
Oboseşti să cauţi sens în ceea ce se întimplă.
Oboseşti de noile încercări şi începuturi fără de viitor.
Oboseşti de opinia celor din jur, de ideea că ei te cunosc mai bine ca tine însuţi.
Oboseşti de trecutul căruia încă nu i-ai dat drumul.
Oboseşti de internet şi reţelele de socializare.
Oboseşti să demontrezi că tu eşti omul potrivit pentru acel Cineva.
Oboseşti să răscoleşti în tine defectele pe care cei din jur spun că le zăresc.
Oboseşti să crezi că va sosi o zi în care totul se va schimba.
Oboseşti să îţi încredinţezi sufletul persoanelor nepotrivite.
Oboseşti să duci un război tăcut cu o întreagă lume.
Oboseşti de tine...

Iubesc păsările pentru curaj...

Într-o dimineaţă am realizat că am devenit dependentă de acest parfum extrem de neobişnuit, şi  popasul meu ajungea din ce în ce mai lung. Apoi, doar pe la mijlocul lui noiembrie observasem o doamnă, care asemenea mie ridica ochii spre cer. Pe fața mea imediat s-a pictat un zîmbet, de parcă mi se încălzea sufletul doar de la gîndul că nu doar eu sunt îndrăgostită de zborul păsărilor.

Țineam ochii îndreptați spre păsări cînd am simțit o presiune asupra banchetei, iar în momentul în care mi-am întors ochii să văd cine s-a așezat alături, am văzut acea doamnă . Prezența acesteia îmi provoca plăcere, deși atunci încă nu schimbasem măcar un cuvînt.
- De ce iubești păsările? Întrebarea neașteptată m-a pus instantaneu pe gînduri. Și în timp ce formulam  răspunsul, urmăream cu cîtă răbdare și iscusință aștepta, de parcă știia că am să îi răspund cald.
- Le iubesc pentru curaj.
Mă privea nedumerită, presupun că nu era răspunsul pe care îl aștepta, sau probabil nu înțelegea ce vreau să spun, din acest motiv am continuat.
-Regăsesc în acest zbor un oarecare curaj, căci  păsările pe care eu le urmăresc, sunt niște ciori negre și urîte, pentru majoritatea niște ființe scîrboase, însă în pofida la aceasta, zi de zi ele mărturisesc cerului că îl iubesc, ele nu se tem că v-or fi respinse din motivul unui aspect, ele iubesc fidel, în văzul tuturor.
-Am înțeles, le iubești  pentru acest curaj, curajul pe care tu cîndva nu l-ai avut, sau poate că nici acum nu îl ai.
-Nu l-am avut. Și mi-am aplecat ochii în jos.