Ce cer eu de la un băiat?

Ce cer eu de la un băiat? Nimic şi totul. Caatare cel mai esenţial pentru mine este şi cel mai banal, vreau, chiar vreau să fie sănătos. Adică existenţa lui reprezintă practic totul pentru mine. Nu cer, nici nu am nevoie de flori, nu neg că e ceva drăguţ şi plăcut, însă chiar nu am nevoie de ele. Şi dacă e să vorbesc despre un loc ideal pentru noi doi, presupun că o simplă stradă, puţin aglomerată, este mai mult ca perfect. Ce se poate compara cu o încurajare sinceră la momentul potrivit? Atunci cînd te dai batută, iar el te ridică? Conversaţii, îmbrăţişări, priviri. Îmi pare rău, dar sincer nu înţeleg fetele care cer buget. Stop! Care buget de la un şcolar, un student? Dacă tu nu dispui de acel buget, la mama dracului, de ce îl ceri de la el? Şi chiar dacă îl are, de ce ar trebui să te răsfeţe pe tine? Posibil nu prea înţeleg modul acesta de gîndire, şi sincer, nici nu vreau, căci eu cer de la un băiat chestii morale, nu financiare. Iar dacă unii băieţi susţin că nu există fete normale, păi asta din motiv că ei sunt nişte neghiobi care caută doar forme ideale, şi nici nu atrag atenţia la fetele simple. Cum s-ar spune : ce cauţi, ceea şi găseşti. Amin.

Şi uneori plecăm

Şi uneori plecăm. Plecăm în pofida faptului că iubim. Plecăm în pofida faptului că în locul în care ne îndreptăm vom da doar de frig. Plecăm din simplul motiv că nu rezistăm, sau, poate că am pierdut singuri înşine. Da, am pierdut. Am pierdut un vis, o imaginaţie, o viaţă ce nu s-a născut. Şi după o luptă dusă în gol, realizăm că am zdrobit minute pentru o fericire inexistentă. Da, ca nişte câini buimatici noi plecăm, dăm dovadă de slăbiciune şi laşitate, dăm de ruşine un orgoliu crescut în ani, dăm la naiba tot.. şi plecăm. Nişte laşi, toţi ne numesc nişte laşi, căci am plecat, dar, nimeni, absolut nimeni nu pleacă de acolo unde îi este bine. 

O dimineţă din viitor

Vreau să mă trezesc într'o dimineaţă din viitor. O dimineaţă în care odaia să fie îmbibată de mirosul a două corpuri ce se iubesc. Vreau să audiez plăcuta bătaie de inimă a unui bărbat, iar braţul acestuia să mă cuprindă cu fermitate. L'aş priviri în tăcere, şi aş zîmbi, sigur, un zîmbet sincer, un zîmbet fericit. Vreau să aud cum foşăie pe mine cămaşa lui, iar gustul ceaiului preparat de el să rămînă pe veci în gură. O dimineaţă în care aş simţi cea mai loială îmbrăţişare, şi cel mai proaspăt sărut. Vreau să mă trezesc cu simţul că nu sunt singură, să ştiu că sunt protejată, să primesc plăcere de la faptul că cineva are grijă de mine, să simt că sunt iubită. Am nevoie doar de o dimineaţă, de o amintire din viitor, o amintire ce mă va ajuta să lupt, să sper, să trăiesc în continuare în aşteptarea acelei dimineţi. Des mă întreb unde e acel, unicul, cînd îl voi întîlni, căci simt că am nevoie de el, viaţa uneori e prea complicată, prea insuportabilă. Simt lipsa omului pe care nu îl cunosc, un om al cărui chip e încă o enigmă pentru mine, un om care îmi va demonstra că trăiesc.

Ieşim să vînăm..

Atunci cînd ne plimbăm prin parc, mergem pe străzi sau pur şi simplu călătorim cu transportul public, noi îl/o căutam cu ochii pe persoana care ne lipseşte. Mereu găzduim o speranţă " poate azi îl/o întîlnesc? Aşa, întîmplător, la o intersecţie ... " . Ochii fac eştafeta de la un om la altul, priviri minuscule ce tind să devină eterne, însă eşec peste eşec .." nu azi" .Atît de des ne întrebăm unde e a doua jumătate, mai ales atunci cînd suferim, atunci cînd simţim că pămîntul dispare de sub picioare, " unde eşti? te rog, apari " . Ieşim la plimbări, însă în realitate ieşim să vînăm, să vînăm fericire, să vînăm dragoste,să vînăm sufletul ce lipseşte.

Tată..

Tată, îmi aduc aminte cum aveam 5 ani şi-mi doream o sanie, deşi nu aveai bani, tu mi-ai promis că o voi avea, în cîteva zile mai făcut fericită. Tată, îmi aduc aminte cum plîngeam că nu vreau să merg la logoped, iar tu mă încurajai şi mi-ai spus că peste ani îţi voi fi recunoscătoate, aşa şi a fost. Tată, îmi aduc aminte cum mă împleteai la 6 ani singur, căci mama era în spital, iar eu plîngeam că mă doare, atunci mai frezat scurt şi mi-ai spus că peste ani iarăşi voi avea păr lung, aşa şi a fost. Tată, îmi aduc aminte cum plîngeam la 7 ani că nu am prieteni, iar tu ai spus că ei nu merită şi că peste ani eu voi avea prieteni devotaţi, aşa şi a fost. Tată, îmi aduc aminte cînd eram doar noi 3, cînd sărăcia dansa prin casă, şi tu mi-ai spus că peste ani noi vom avea de toate, eu voi avea totul, aşa şi a fost. Tată, îmi aduc aminte cum plîngeam că citesc cel mai rău din clasă, şi tu mi-ai spus că peste ani voi avea zeci de cărţi citite, aşa şi a fost. Tată,  îmi aduc aminte cum prima dată mi-ai arătat marea, eram fericită, iar cînd plecam, eu plîngeam, atunci tu mi-ai promis că am să mai văd marea, şi nu doar o dată, aşa şi a fost. Tată, îmi aduc aminte de multe promisiuni, promisuni pe carea leai îndeplinit şi zîmbesc. Tată, îmi aduc aminte cum o dată am spus că mă voi mărita cu un bărbat ca tine, cu burtă şi chel, iar tu ai zîmbit şi mi-ai spus să fiu cu cineva care niciodată nu mă va face să plîng. Tată, îmi aduc aminte cum într-o dimineaţă mai văzut tristă, îmi ascundeam lacrimile şi tu trist mi-ai spus : "el tea făcut să plîngi".
     

Negru

În negrul de după geam eu găsesc linişte. Niciodată nu am putut să-mi explic măcar mie din ce motiv iubesc întunericul, copacii goi, peisajele ce sunt departe de a fi numite estetice. Eu le iubesc, le ador, mă fascinează, găsesc în ele culoarea imaginaţiei. Din copacii goi eu pot să modelez orice, pot să-i îmbrac în coroane de lumini. Din culoarea sumbră experimentînd obţin culori noi, negăsite în natură. Dacă aş avea de ales dintre iarbă şi nămol, cred că aş alege nămolul, cît de amuzant asta nu ar suna. Nimicul e un tezaur, din el poţi crea orice, dar din ceva nu poţi face nimic , poţi doar schimba, dar şi asta nu e la sigur. Dacă, cumva, la moment în viaţa voastră totul e negru, bucuraţi-vă, aveţi ocazia să creaţi sublimul. Niciodată  să nu vă fie frică de întuneric, el e divin, să vă fie frică de soare, el poate arde.

Marea

De fiecare dată cînd o privesc în ochi, dau de tristețe,
Iar eu ma prefac că nu o văd, vorbindu-i cu tandrețe.
În viața mea ea reprezintă marea, caci întradevăr
Mă îndrumă cu ale ei valuri spre adevăr.

Un suflet croit din fire azurii, împodobit cu înțelepciune,
Se ascunde după un chip fragil, lipsit de goliciune.
Ea e frumoasă în ochii mei, căci sufletul o depistează
Ca pe frumoasa adormită, dar totuși trează.

Am dreptul să o scald în mii de laude și-n versuri.
Ființă simplă, lipsită de cusururi.
                          P.S. Poezia este dedicată scumpei mele prietene,
                                                             Irina Polivenco.

Scrisoare Mamei

Sărutu-ţi mîna, Mamă dragă, sărutu-ţi chipul tău dulceag
Ce se revarsă-n amintire, precum izvorul într-un lac.
Mă-nchin în ochii tăi albaştri, privind acel arhilpelag
Zidit din zîmbetul meu tandru, care mereu-ţi era pe plac.
Sărutu-ţi mîna, Mamă dragă, sărutu-ţi chipul tău dulceag.

Ştii Mamă, aici, în baştina natală, văzduhul are alt miros,
Iar pomii cei de odinioară, alunecă ramurile-n jos.
Îi văd în cîrjă, rezemîndu-şi, cu o durere al lor trecut
Mă tem să te găsesc ca ei. Mă tem, că te-am şi pierdut.
Sărutu-ţi mîna, Mamă dragă, sărutu-ţi chipul tău dulceag.

Copila, ce-ţi încununa bălaiul păr cu dalbe lăcrimioare
S-a transformat într-o domnişoară, precum semînţa-n floare.
Tu nu o vei vedea, ca şi odinioară, ascultînd al verii chiriac,
Plasîndu-şi capul mic pe al finului tău umăr,o îmbrăţişare...
Ce se revarsă-n amintire, precum izvorul într-un lac.

Au fost şi dimineţi şi nopţi, cînd mă gîndeam la tine
Rugînd, îngenunchiată, la bunul Dumnezeu, să te întorci la mine,
Dar cînd vedeam în răsărit, că casa e pustie, cu capul aplecat
Debia schiţeam din amintire chipul tău nesecat.
Mă-nchin în ochii tăi albaştri, privind acel arhipelag.

Mi-aduc aminte cum şopteai, cu glasul tău feeric
Că mă asemăn unui înger,ce luminează-n întuneric.
Mă împleteai frumos, ţesînd din mici şuviţe flori de liliac,
Uzor pătruns şi-n pîine, şi-n preferatul meu cozonac.
Zidit din zîmbetul meu tandru, care mereu-ţi era pe plac.

Eu nu te-am judecat, nici nu aş îndrăzni să spun vreodată
Că tu mai părăsit, că eşti cumva vinovată.
Nu Mamă, niciodată...Tu, dătătoarea mea de viaţă
Eşti o icoană-n suflet, mereu cu aceeaşi  faţă.
Sărutu-ţi mîna, Mamă dragă, sărutu-ţi chipul tău dulceag.

Sărutu-ţi mîna, Mamă dragă, sărutu-ţi chipul tău dulceag
Zidit din zîmbetul meu tandru, care mereu-ţi era pe plac.
Mă-nchin în ochii tăi albaştri, privind acel arhipelag
Ce se revarsă-n amintire, precum izvorul într-un lac.
Sărutu-ţi mîna, Mamă dragă, sărutu-ţi chipul tău dulceag.

Staţia neştire

Ador să merg, mult, continuu, spre neştire. Cotesc la stînga şi la dreapta, străbătînd străzi  pe care ochii mei le zăresc pentru prima dată. Seara, cînd luminile felinarelor cuceresc străzile, paşii mei tind spre infinit, aş merge o veşnicie prin această perfecţiune. Venerez noaptea, atunci cînd în întuneric pătrund stelele, luminile, săruturile. Pîndesc o dorinţă, precum pisica  pîndeşte şoarecele, aspir să-mi petrec o noapte precum îşi doreşte sufletul meu. M-aş urca într-un transport public cu ochii închişi, şi aş pleca, aş pleca în neştire. La staţia terminus, aş urca în alt transport, şi în aşa mod aş face eştafete din neştire spre neştire, conduse de lumina felinarelor.  Însă va apărea un moment cînd totul adoarme, şi atunci, aş merge cu spiritul inconştient, fără frică, fără gîndul ca cineva îşi face griji, fără o oarecare responsabilitate ca trăiesc. Da, eu nu aş trăi, dar aş pătrunde într-o moarte spirituală, acolo unde ar exista doar beculeţe mici, aurii. Idee nu am cînd această dorinţă va deveni realitate, însă sunt ferm convinsă că în acea noaptea sufletul meu se va renaşte.

Macrocosmul nostru

Mănînc din singurătate chiar şi cînd simt răsuflarea omului pe spate. Singurătatea e desertul meu preferat. Dacă nu mănînc cel puţin o oră pe zi din el, invazia nervilor mă acaparează. Nu are aspect, gust, miros, are plăcere, plăcerea în care imaginaţia mea înoată nemărginit. Patima faţă de singurătate am căpătat-o din firava copilărie. Ea a fost acea care m-a legănat, îmi citea poveşti şi mă îmbrăţişa înainte de culcare. Degetele mi se încleştau în ale ei, iar corpul amorţea în fiori. Cîndva îmi petreceam cu ea cîte zece ore pe zi, la prezent cu greu culeg o oră. Atunci existam doar eu şi ea. Nu exista om. Acum există totul, dar ea e pe cale de dispariţie. Eu am crescut în singurătate, în macrocosmul nostru, şi nu vreau, chiar nu vreau să încep să trăiesc în universul vostru!
           ~Eu nu cer să fiu înţeleasă, eu cer să fiu din nou alungată în singurătate.~

Mă vînd unor ochi străini

Dacă ar şti cineva cît de greu îmi este să postez ceea ce simt, cît de greu îmi este să transform gunoiul din minte în cuvinte. Mă iau însuşi pe mine şi mă vînd unor ochi străini, îmi vînd gîndurile şi sentimentele, le vînd în schimbul a  3 minute din viaţa voastră, minute în care călătoriţi prin mine.                                               Cum arăt eu în culori şi-n forme? Sunt o casă, simplă, bătrînească, construită cu zeci de ani în urmă, înăuntrul căreia este o sobă, iar de-a lungul peretelui din faţă  este o prispă. O  casă cu două cameri şi un coridor îngust. Sunetul vocii copilăreşti arsuzeşte pereţii. Roua de pe tălpile inocente îmbată podeaua din lemn. Aprentele lăsate pe sobă reprezintă o adevărată capodoperă, iar  privirea furată de lumina lumînării înebuneşte cu desăvîrşire cerul înstelat. Eu sunt casa bătrînească a bunicilor mei,e u sunt ~trecutul~. Culoarea mea este alb-negru. Niciodată nu voi mai păşi pragul acelei căsi, nimeni nu-l va mai păşi, rezultă că  nu voi mai fi vizitată de nimeni. Sunt crescută drept o plantă în pereţii acelui trecut, sunt uitată în el.
Toţi suntem formaţi  dintr-un număr variabil de oase de mărimi diferite, fuzionate şi individuale, sprijinite şi completate de ligamente, tendoane, muşchi şi cartilaje, însă substanţa din care este compus osul diferă la fiecare în parte.